Gina

aici am doar varianta lunga, pentru ca scurta n-are cum sa fie. pentru ca schimbarea are nevoie de timp ca sa se intample si sa fie durabila.

asadar, copilul ajunge sa se inchida in casa, sa stea doar cu internetul lui si sa nu socializeze prea mult decat pe messenger.

de fel, era un om caruia ii placea sa vorbeasca, dar mai tot timpul n-avea de discutat altceva decat necazurile lui si povestea vietii lui care tot timpul era negativa. nu vedea nici o raza de soare. si asa a reusit sa alunge orice coleg de serviciu de langa el. nimeni nu vroia sa asculte probleme, toti le aveau pe-ale lor.

intr-un moment, care deveni ulterior memorabil, stand de vorba cu un necunoscut, acesta ii sugera sa citeasca o carte, si anume “puterea magica a gandului” scrisa de david j schwarts. la  inceput ii fusese foarte greu sa inteleaga ce scria acolo, dar, pe masura ce mai trecea cu privirea peste o fila parca ceva ii lumina sufletul. incepea sa se faca lumina, sa se inteleaga, sa inteleaga tot. sau, cel putin asa i se parea.

incerca sa vada partea buna a lucrurilor. a inceput facultatea de psihologie cu scopul de a se intelege pe sine, in primul rand. pe masura ce mai trecea de un curs isi dadu seama ca acea carte a fost doar inceputul. ca mai avea foarte multe de invatat. atat despre el cat si despre oameni. si in plus, ca avea nevoie de prieteni. nu avea nevoie doar de-un om langa el, care sa-i fie pereche. ca avea nevoie sa-si formeze propriul caracter. si asta nu se putea decat interactionand si rezolvandu-si problemele. singur.

si astfel, copilul nostru, ce devenea din ce in ce mai matur, porni intr-o adevarata aventura a cunoasterii de sine si a celorlalti. si, bonus, descoperi ca-i place. intr-un final facea ceva ce-i place.

varianta scurta 1

fiind dezamagit de t oameni nu prea mai suporta si isi face planuri pentru sinucidere.

se duce-n baie si-si taie aorta de buna voie si nesilit de nimeni, evident dupa ce a baut ceva spirt ca sa aiba curaj. stiti ca omul e mai viteaz la bautura nu?

varianta lunga 1

incearca sa se sinucida o data. n-are curaj, n-are tupeu. incearca a doua oara, reuseste sa inghita niste pastile dar este gasit si dus la urgente.

i se fac spalari stomacale. e salvat. e dat pe mana psihoterapeutilor. familia incep sa-i puna n-spe intrebari, sa-i tina morala, sa-l indrume. dar copilul nu se poate gandi decat la cat de rau ii pare ca nu a facut ceva sigur. ca inca mai traieste.

si asa isi continua el viata, tot timpul fiind insotit de cineva ca sa nu se arunce in fata trenului. poate si luand pastile recomandate de psihoterapeut.

pe scurt, duce o viata de caine, cu niste lanturi extrem de groase la gat si care atarna ca o piatra de moara.

p.s. crek era EMO, incerc sa-mi dau seama si eu

ipotetica. cu ceva experienta proprie infiltrata. cu ceva filosofie, sau poate psihologie. si da, e meditatie.

copilul se naste, e mic, nu poate sa faca nimic singur. si primeste ajutor de la parinti, mai bine spus parintii lui fac totul pentru el.

incetisor creste. incepe sa mearga, nu mai trebuie tinut in brate. invata sa vorbeasca, nu trebuie sa-i mai ghicesti nevoile. invata sa manance, nu mai trebuie sa-l hranesti.

ajunge la 7-8 anisori, incepe sa viziteze scoala. unde, intr-o masura mai mare sau mai mica invata sa se descurce, pe picioarele lui. daca are si putina imaginatie totul merge struna. sau, poate si-o formeaza ?

pe la 11 anisori e dat la scoala la internat. in scopul de a fi educat. cu limitele de acolo, cu pedagogi, totul aproximativ perfect pentru educare. dar, lipseste ceva, dragostea si afectiunea parintilor, care se materializeaza  in rezolvarea problemelor. altfel spus, parintii ii rezolva toate problemele, de parca ar fi unul din studentii bogati din filmele cu adolescenti, pentru care, parintii dai mita sa nu fie exmatriculati. el, copilul, nu stie sa se descurce, sa se afirme, sa isi expuna punctul de vedere, daca are unul. asa se invata sa taca, sa primeasca, sa nu dea, sa nu rezolve, sa nu infrunte viata de unul singur.

ajunge la maturitate. prins intr-un job care nu-i place, despre care stie doar ca aduce multi bani, dar pe plan personal nu-l incanta cu nimic. si cere. sau asteapta, de la toata lumea, afectiune, atentie. asteapta sa-i fie rezolvate problemele de altii. crede in soarta, se ghideaza dupa ce cred altii. si ramane intr-o cusca, o inchisoare a propriilor invataturi. nu mai reuseste sa vada dincolo de gratii, decat foarte rar, cand se agata de un om care stie sa se descurce, si-l ajuta, o data, de doua ori… devenind aceeasi obsesie de care, inconstient, nu poate scapa. pentru ca nu o vede, are impresia ca asa e normal.sa te sacrifici. sau sa se sacrifice altii.

si.. cumva… ii impune gratii si celuilalt. respectivul, simtindu-se ca o pasare inchisa-n colivie, cand lumea ei e cerul liber, nu se simte bine. si moare, incet. sau, pleaca, face ce face si scapa din colivie.

copilul [pentru ca a ramas un copil] se simte inselat, se simte lasat balta, dezamagit. si se inchide mai mult. isi impune granite mai apropiate. care nu se deschid foarte usor. si ori de cate ori si le deschide pentru cineva are mereu aceeasi impresie, ca soarta lui e de kkt, deci si omul ala o sa-i insele increderea. si, conform unor legi ale universului, sau ale psihologiei, nu stiu cum le vedeti voi, se intampla. pentru ca e aceeasi poveste. ca sunt aceleasi gratii, poate si mai groase. pe care nu stiu cine le mai suporta. pentru ca oamenii vor sa fie liberi. si invinovateste pe altii, mereu pe altii, neintelegand ce se intampla cu el.

continuarea… va las pe voi s-o ghiciti. poate e o intorsatura de situatie, poate e acelasi ritm.

care se vrea a fi un copac.

o sa va povestesc eu.. sa-mi apara putintica inspiratie.. 

Se-ntalnesc un Ghiocel si o Viorica intr-o dimineata, cand abia se simteau doua raze rosii si calduroase, cand zapada se topea incet, hranindu-i si descoperindu-le frumusetea.

Ghiocelul - buna dimineata, tu cine esti?

Viorica - buna, eu sunt Viorica. Pe tine te cunosc, esti mai vestit decat mine Tu esti cel cautat ca sa aduci buna vestire ca se incalzeste si ca vine primavara.

G - da? n-am stiut ca-s asa de important.  si cautat, si cunoscut… ma pui pe ganduri

si Ghiocelul incepu sa creasca si sa isi plece capul, medita la vorbele ei. Dar in fiecare minut ce crestea, devenea tot mai frumos. Treceau cautatorii de flori pe langa el si-l priveau cum se transforma. Nu indrazneau sa-l rupa inca.

G - Viorico, pe unde esti?

dintr-un grup de mai multe, isi scoase putin capul.

V - aici sunt, inca n-am plecat.

atunci observa Ghiocelul ca Ea devenise o domnisoara eleganta, inalta, viu colorata si detinea un parfum ce se imprastia prin toata padurea.

V - stii… in curand cred ca nu o sa mai avem ocazia sa vorbim. Amandoi ne-am facut frumosi, oamenii vor veni sa ne taie si sa ne vanda.. Sa ne duca in case unde sa aducem zambete in sufletele femeilor si copiilor.

G - da, mi-au spus vecinii de alaturi. Vroiam sa-ti spun ca mi-a parut bine.

si Viorica nu mai apuca sa raspunda pentru ca oamenii o luasera. Dar surpriza i-a fost cand a fost pusa in acelasi buchet cu Ghiocelul. Si au plecat amandoi spre aceeasi casa, acelasi pahar cu apa, aceeasi incapere.

Dar, curand, in 2 zile, au murit…

Vantu-i adia prin suvitele firave si lungi pana la umeri, iar parul ii era prins cumva la spate, cu un cleste ce avea un dinte rupt. Bretonul ravasit nu-si ma gasea locul pana dupa ureche, abia-l scurtase. Citea dintr-o carte.

In parc era liniste si razele soarelui ii incalzeau genunchii. Apusu-i colora obrajii intr-un rosu palid iar in ochii negri se oglindeau doi porumbei ce se jucau la doi metri departare.

Era cuprinsa de poveste. Uneori zambea, alteori i se umezeau ochii, si strangea la piept un buchet de ghiocei.

N-a vrut s-o deranjeze, doar o urmarea cu privirea de la cateva banci departare. El venise sa se linisteasca dupa un examen. Avea tot felul de carti si cursuri in mapa. Dupa ceva timp si-a aprins o tigara, dorind sa mai ramana. Chipul fetei ii parea familiar, desi zambetul si privirea erau departe. Il atrageau gesturile ei, naturaletea si firavitatea. Ea isi lasa putin capul pe spate si cu mainile incerca sa isi prinda mai bine firele de par care ramasesera rebele. Atunci l-a zarit, pentru o fractiune de secunda, dar nu i-a dat atentie.

La un moment dat, fara sa-si dea seama, deja jumatate din tigara lui se fumase singura iar scrumul cazuse pe pantofi. Erau singuri in partea aceia de parc. Nici macar un caine hoinar nu mai strabatea aleile.

Intr-un final se hatari sa o salute, sa se prezinte. Poate s-o invite la o cafea. Isi facea planuri dar ezita. Nu se indura s-o deranjeze. Prefera s-o admire acolo, pe banca ei, in lumea ei, cum se bucura de lumea prezentata in carti. Credea ca-i mai bine sa ramana un necunoscut, un martor tacut. Sa pastreze amintirea, si sa pastreze speranta.

P.S. probabil o sa continui povestea, dar nu stiu cand

Deocamdata e dedicata prietenilor mei carora le doresc multa iubire maine

update: Nu e un mesaj anume pentru cineva, nu e cu subtilitati, asa cum credea Marius aseara :)) M-am gandit sa lamuresc faza asta ca sa nu mai fie si altii cu ganduri de genu`. E doar imaginatie putin inspirata din viata mea. E normal ca orice poveste sa aiba cateva fire din realitate.

cam la ce lucrez eu acuma:

Am pus in evidenta mainile ca fotografia sa exprime dragostea de mama fata de copilul ei. Prea multa “poezie” n-o sa scriu vis-a-vis de fotografiile mele. Ea ar putea fi numita foarte bine si “scut” sau “protectie”, dar mi se pare mult prea rigid.