Gina

Era o seară caldă cu adieri de linişte şi foşnet de valuri. Cerul presărat cu stele mi se cufunda tot mai adânc în suflet . Luna avea grijă de mine, o simţeam măreaţă şi puternică.

Lumina tot în jur oferindu-mi câtă aveam nevoie ca să pot visa, să mă pot întreba ce există dincolo de mare, să ma bucur pentru pescăruşii care dormeau îmbrăţişaţi. Ascultam vuietul surd al mării şi mă simteam mică în faţa ei. Mă cufundam din ce în ce mai mult în atmosfera feerică din jurul meu şi vroiam să cânt.

Nu mai ştiu când m-am ridicat de pe nisipul cald, ştiu doar că m-am regăsit cântând şi dansând singură. Atingeam cerul, culegeam stele, alintam luna încet cu genele şi ea-mi făcea din ochi.. Apa îmi şoptea gânduri nespuse până atunci. Fiecare palmă de apă avea ascunsă-n ea, ca pe-o comoară, câte-o poveste de dragoste. Şi atunci mi-am dat seama de ce are marea puterea de-a muta munţii: pentru că poartă cu ea o mulţime de poveşti pline de sentimente profunde…

Întinsă-n iarbă colora cerul cu gânduri.

Era o zi călduţă şi o linişte de mormânt. Urmărea traseul norilor. Stratul din spate adulmeca razele ascunse ale soarelui, având marginile arse de-un alb dureros. Mai aproape de ea erau cei albaştri. Uneori îi vedea puţin cam grei, întunecaţi, pentru că nu primeau destulă lumină.

Din când în când reuşea să se bucure de căldura venită aievea de sus. Dar pamântul rece o devora din spate. Începu să audă vantul. Cobora pe nesimtite din nori. Cântecul surd şi sfaşietor al vioarelor îi cuprinse, crescând, tot corpul, tot sufletul. Iarba se legăna parcă-n ritm de vals.

Îi lipsea dansul, pictura, cântecul plin de sentimente. Întotdeauna se întreba cum au fost aranjate toate, tot timpul le admira cu dragoste şi-şi dorea sa creeze. Să-şi bage mâinile-n lut şi să îi dea forma şi culoarea unui curcubeu.

Şi avea atatea de oferit, doar să fi fost cineva să le vadă, să le simtă, să înţeleagă…

Şi-şi dorea ca oamenii să fie puţin mai sensibili, să poată auzi cântecul unei păsări fără să arunce cu pietre după ea, să asculte vântul fără să se gândească la frig, să adulmece o floare fără să-şi dorească s-o rupă şi s-o ţină-n casă, până moare. S-o ude şi să aibă grijă de ea.

N-are nevoie de vază cu apă, zahăr şi aspirină, nu! are nevoie de rădăcină; de-o rădăcină şi de pămant! şi de soare, de mult soare! şi de multă căldură.. doar aşa mai poate înflori şi la anul… Şi, poate, dacă o iubeşti mult o să înflorească de mai multe ori decât te aştepţi tu. Şi dacă o iubeşti dă-i ce are nevoie, nu ce vrei tu…

Dar.. nu sunt toţi oamenii ca mine…

Un om mi-a spus mai demult ca “puţini mai ştiu să rupă o floare”, eu aş spune că puţini mai ştiu ca floarea nu trebuie ruptă… decât dacă aşa o ajuţi să crească şi să înflorească…

natura..
raul limpede isi alinta susurul printre pietre. era liniste. nici o umbra de vant nu cuteza sa strice pasiunea fetei pentru pictura. Ea dorea cu ardoare sa deseneze peisajul care o ademenea din ce in ce mai mult.
cantecul pasarilor rasuna intre crengile molizilor ce inconjurau poiana. curand cantau cate doua pasari aceiasi gama. doar zumzetul albinilor ce dadeau tarcoale florilor proaspete ii mai fura atentia din cand in cand.

cu doua ore inainte se trezi cu dor de uleiuri, dor de a crea o imagine uitata de lume. isi lua culorile, pensulele, panza si stativul si pleca hai-hui cu masina, pana ii atrasese atentia un loc, acesta.

se lasa patrunsa de peisaj, de sunete, de culori, de lumina, si avea impresia ca pana si orice vietuitoare din locurile acelea ii stia dorinta, ii stia gandurile si se asezasera intocmai pentru a o ajuta. totul ii parea perfect.
isi gasi locul pe un nor de muschi al pamantului, moale si racoros pentru talpile-i fragile. era desculti, ajungea pana la ea si murmurul din adancurile pamantului. toate le simtea.
isi pregati uneltele si incepu sa picteze cu pensula cea mai mica, si, nu stia de ce, dar vroia sa faca totul in alb si negru. ii parea c-o sa fie mai patrunzator, c-o sa lase mintea altora sa zboare mai mult cand ii vor admira tabloul.

si-a asezat sufletul pe panza si l-a lasat sa continuie, conducandu-i mana. curand observa ca tot ce a creat a fost o fata de om. incepu sa-si aminteasca ochii, privirea calda, zambetul calm… continua sa schiteze din ce in ce mai aprofundata in gandurile ei. departe de natura din jur.
pe rand isi contura amintirile ascunse in strafundul sufletului. parul adesea ciufulit, nervii provocati cateodata, fara rautate;  cum o invartea in brate ca pe-un fulg, cum o privea nevinovat ca un copil cand facea cate-o prostie, ochii sclipitori si ademenitori din momentele pline de dorinta, cuvintele “te iubesc” rostite de el pentru prima oara…
toate amintirile rasunau inauntrul ei ca un clopot inainte de ploaie.

curand isi reveni, nedumerita, incepu sa observe iar natura, si privi tabloul: o schita. o schita in care era o mare bucata din sufletul ei uitat de vreme.

1, 2, 3.. stau si numar stele.
privirea-mi se pierde in gol, in ganduri.. nimic, liniste.
si-apoi vin toate, val-vartej.
Stop!

1, 2, 3.. numar stele..

o picatura de roua-mi sclipeste-ntre gene
o masina trece-n vuiet pe strada

1, 2, 3…. numar stele

visez o luna, o luna curata. o luna si stele, nori n-am.
norii s-au disipat. uriasul a tras aer in piept si i-a suflat.

1.. 2.. 3… inca numar stele. ganduri n-am, doar un cuvant ratacit printre fire de roua sarata
un oftat din strafund
un scartait de pat si-ntors de vorbe.

1… 2… 3… numar inca stele.
si-ncet, printre clipe, apare o raza
privesc fantomatic, oprit printre timpi
si rog micul soare sa-mi mai lase un vis.

poveste despre vara…  vara din ochii mei.. vara din sufletul meu..

astea-s doar 2 fotografii, restul pe fotoblog

aici am doar varianta lunga, pentru ca scurta n-are cum sa fie. pentru ca schimbarea are nevoie de timp ca sa se intample si sa fie durabila.

asadar, copilul ajunge sa se inchida in casa, sa stea doar cu internetul lui si sa nu socializeze prea mult decat pe messenger.

de fel, era un om caruia ii placea sa vorbeasca, dar mai tot timpul n-avea de discutat altceva decat necazurile lui si povestea vietii lui care tot timpul era negativa. nu vedea nici o raza de soare. si asa a reusit sa alunge orice coleg de serviciu de langa el. nimeni nu vroia sa asculte probleme, toti le aveau pe-ale lor.

intr-un moment, care deveni ulterior memorabil, stand de vorba cu un necunoscut, acesta ii sugera sa citeasca o carte, si anume “puterea magica a gandului” scrisa de david j schwarts. la  inceput ii fusese foarte greu sa inteleaga ce scria acolo, dar, pe masura ce mai trecea cu privirea peste o fila parca ceva ii lumina sufletul. incepea sa se faca lumina, sa se inteleaga, sa inteleaga tot. sau, cel putin asa i se parea.

incerca sa vada partea buna a lucrurilor. a inceput facultatea de psihologie cu scopul de a se intelege pe sine, in primul rand. pe masura ce mai trecea de un curs isi dadu seama ca acea carte a fost doar inceputul. ca mai avea foarte multe de invatat. atat despre el cat si despre oameni. si in plus, ca avea nevoie de prieteni. nu avea nevoie doar de-un om langa el, care sa-i fie pereche. ca avea nevoie sa-si formeze propriul caracter. si asta nu se putea decat interactionand si rezolvandu-si problemele. singur.

si astfel, copilul nostru, ce devenea din ce in ce mai matur, porni intr-o adevarata aventura a cunoasterii de sine si a celorlalti. si, bonus, descoperi ca-i place. intr-un final facea ceva ce-i place.

varianta scurta 1

fiind dezamagit de t oameni nu prea mai suporta si isi face planuri pentru sinucidere.

se duce-n baie si-si taie aorta de buna voie si nesilit de nimeni, evident dupa ce a baut ceva spirt ca sa aiba curaj. stiti ca omul e mai viteaz la bautura nu?

varianta lunga 1

incearca sa se sinucida o data. n-are curaj, n-are tupeu. incearca a doua oara, reuseste sa inghita niste pastile dar este gasit si dus la urgente.

i se fac spalari stomacale. e salvat. e dat pe mana psihoterapeutilor. familia incep sa-i puna n-spe intrebari, sa-i tina morala, sa-l indrume. dar copilul nu se poate gandi decat la cat de rau ii pare ca nu a facut ceva sigur. ca inca mai traieste.

si asa isi continua el viata, tot timpul fiind insotit de cineva ca sa nu se arunce in fata trenului. poate si luand pastile recomandate de psihoterapeut.

pe scurt, duce o viata de caine, cu niste lanturi extrem de groase la gat si care atarna ca o piatra de moara.

p.s. crek era EMO, incerc sa-mi dau seama si eu