Gina Agapevine vine priiimavara….

Mă întreb câteodată care e viitorul hârtiei sau dacă are un viitor.

Ştiu că există dispozitive electronice pentru citit cărţi dar parcă tot aş prefera un teanc de foi, să le pot simţi, să le pot mirosi cerneala, să fac dragoste cu ele daca asta-mi doresc (figură de stil, nu vă pripiţi). În principiu să fie palpabile şi nu să emită radiaţii.

Poate că sunt eu cu mintea-n colţuri când îmi închipui două scene de genul ăsta:

1. O tipă cu păr lung care stă într-un balansoar în grădină. E dimineaţă, răcoare, florile emană un miros superb. Cafeaua aburindă cu prăjiturile aferente aşteaptă dornice să fie sorbite de ea, care citeşte dintr-un roman clasic, imprimat pe hârtie.
2. O altă tipă, nespălată de-o luna, cu aceeaşi cafea dar şi ţigară stând langă calculatorul mare din casa plină de fum cu ochii bulbucaţi în monitor citind ziare online.

Sau poate că nu-s, doar am  o imaginaţie bogată.

Şi totuşi, dacă în viitor nu se va mai publica pe hârtie ci vor fi majoritatea digitale, de ce tăierile de copaci nu se termină, chiar mai tare se înteţesc.

hapsân se numeşte.

Assorted Artists – Chinese Canon

Eu trec, tu treci, ea trece, noi, voi, ei, toţi trec. Oricine şi orice se trece..

Ochii tăi se perindă peste toate trecând. Case, văi, pomi, păsări, zile, nopţi, săptămâni, luni, ani, veacuri. Doar tu rămâi în lumea ta mică privind neschimbat pe fereastră, aceeaşi fereastră.

Tic.. tic.. tic… tac din când în când. Se trec continuu, şi tu, continuu. Mai repede când stai, mai încet când mişti dar continuu, ca un ceasornic.

În lumea ta mică simţi ceea ce te atinge, ce vezi, ce auzi. Atât doar. Ce e în directă legătură cu tine e ce te mişcă. Restul e dincolo de fereastră, aceeaşi fereastră.

Şi poate că-ţi doreşti uneori să apuci clipa de-o aripă, măcar o secundă şi să o ascunzi în inimă; să-ntinzi mâna, să pătrunzi distanţe şi să prinzi un sunet.

– Neaţa furnică.
- Bună să fie.
- Dar nu mai faci baie dimineaţa asta?
- Păi am făcut deja, în ceaşca barbatului tău că s-a trezit mai devreme decât tine. Tu ai lenevit cam mult azi.
- Na, ce să zic, e sâmbătă şi la mine..
- Sâmbătă, duminică, luni… e tot aia.
- Nu-i tot aia, oamenii mai şi muncesc în timpul săptămânii. Apropo, tu ai un nume? sau continui să-ţi spun furnică?
- Da, da, chiar să-mi zici Dali că furnici suntem toate, dar fiecare e diferită.
- Bine Dali, dar să ştii că de unde mă aflu eu vă cam văd pe toate la fel, dacă sunteţi din aceeaşi specie.
- Mă deranjează cuvântul “specie” de parcă am fi cine ştie ce fel de animale, mai bine foloseşte cuvantul “familie”, e mai cald.
- Bine, deci aceeaşi familie de furnici păreţi la fel de aici de sus, chiar dacă tu te consideri diferită.
- Dar fiecare dintre noi e (!) diferită. De obicei în funcţie de bărbatul pe care-l avem pentru că el aduce cele necesare pentru a ne face frumoase. Dacă folosim produse de bună calitate atunci strălucim mai mult una decât cealaltă. Care e mai norocoasă are si bijuterii micuţe colorate, uite, vezi? (Şi-mi arată ceva minuscul cu o nuanţă de mov sidefat foarte puternic)
- Iar împreună adunate sunteţi ca o mulţime de steluţe strălucitoare colorate de prost gust, fără supărare.
- Mă cam superi, şi dacă mă superi nu mai vin mâine la tine. De fapt, dacă iar se trezeşte devreme bărbatul tău fac baie şi plec, nu rămân mai mult.
- Eu îţi spun părerea mea, n-ai de ce să te superi. Şi tu poţi să-mi spui ce vrei şi cum vezi tu oamenii, de fapt ieri ai făcut asta de la începutul discuţiei. Nu m-am supărat, dar dacă nu vrei să vorbim mâine… te las în pace până-ţi trece. (morocănoasă îmi întoarce fundul şi merge alene spre capătul mesei, am văzut că nu prea se grăbea) Deci pleci sau doar te întinzi? Că nu prea pari să te grăbeşti…
- Plec! (răspunde nervoasă dar continuă să meargă tot la fel de alene)
- Pleci, pleci, dar nu prea te grăbeşti. Oamenii când sunt nervoşi urlă şi trântesc şi sigur se grăbesc şi merg apăsat. Tu… nu prea.
- Nu-s om (!)
- Na, bine.. te las în pace.. poate vii totuşi mâine..
Nu-mi spune nimic, merge la fel de alene, in vreo jumate de oră dispare şi apare iar:
- Adevărul e că… eu nu am ce să fac toată ziua iar discuţiile cu tine sunt o activitate plăcută.
- Aha… dar ieri ai vrut să mă laşi să cred că doar eu am nevoie de prezenţa ta.
- Da…
- Şi totuşi.. azi am eu treabă, aşa că oricât ţi-ar plăcea discuţiile trebuie să plec eu acum.
- Biiine…

De câteva zile mă obsedează câteva versuri cu furnicile. Când fac treburile pe care le am prin casă mă uită, apoi, când iau vreo pauză revin cu o oarecare violenţă, dându-mi una peste neuronul bezmetic că poate vă spun şi vouă despre ce-i vorba.

O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate

ş-apoi sar direct la

Şi-s grăbită şi-s grăbită
Că mi-i casa ne-ngrijită…

- Ce tot vorbeşti tu acolo soro?
- Neuronule, şezi calm că încep să aud voci, spus-am eu catre mine oarecum hotărâtă şi puţin încruntată.
- Nu auzi nici o voce, în schimb vorbeşti despre furnici de parcă le-ai cunoaşte.
- Neuronule! Şşt!
- Tu n-auzi că sunt reală, priveşte cu grijă când sorbi cafeaua că era să mă înghiţi de vreo două ori.
- Ceee… (mă uit evaziv în ceaşcă).. hm.. cred că trebuie o cafea mai tare..
- Nu-ţi trebuie cafea mai tare, cască ochii spre spuma de la cafea, pe care apropo, ai facut-o cam fierbinte azi şi era să mă pârjolesc puţin.
Buimăcită de atâtea informaţii ma holbez în cească cu toată faţa, de-o fi sau nu măcar mă lămuresc dacă o iau pe căi nebănuite ori ba. Şi nu văd altceva decât o furnică d-aia neagră cu picioarele-n sus de parcă era moartă.
- Da, vezi bine, of, oamenii ăştia. Eu îmi petrec la tine-n ceaşcă dimineţile de ceva vreme însă niciodată nu m-ai observat. Nu ştiu cum sunteţi făcuţi de nu observaţi lucrurile mici decât dacă strălucesc şi-s scumpe.
- Dar le observăm… am zis eu printre dinţi cu voce joasă…
- Da.. şi pe mine m-ai observat, de vreo săptămână încoace.
Mda, m-a făcut să-mi înghit cuvintele şi am plecat spre bucătărie. Am adus o linguriţă după ce am scuturat bine capul să mă asigur că nu visez. Am scos-o din ceaşcă şi am pus-o pe un bileţel lângă monitor.
- Ce bună-i baia de dimineaţă din ceaşcă de la tine. Îmi place mai mult când e cu spumă.
- (înghiţind în sec) Adica tu te speli în cana de unde eu beau? Chiar nu ai treaba? Poveştile, poeziile, toate scrierile în care se povesteşte despre voi ne învaţă că nu aveţi timp de stat, mai ales nu în ceşti cu cafea şi sub nici o formă în fiecare dimineaţă.
- Păi ce-ţi spuneam eu mai devreme, nu ne cunoaşteţi. Aşa făceau şi încă mai fac cele bătrâne că atât ştiu. Noi, cele tinere, n-am pus până acum mânuţa pe vreo firmitură de pâine. Ce tot atâta muncă, bărbaţii ăştia ce-au de făcut? Să muncească şi ei. Noi ne petrecem dimineţile relaxându-ne..
- Da, în ceaşca mea!
- După amiaza mergem şi ne aranjăm, ne pudrăm mânuţele, ne dăm cu ceară pe corp, să fim frumoase când vin bărbaţii seara acasă de după o zi de cărat mâncare. Facem şi plajă din când în când, doar să nu fie zi caniculară ca-n imaginea ta.
- Pai imaginea aia e acolo pentru că poezia despre voi ma lovea-n fiecare zi ca o caniculă.
- Nu contează asta. Chiar mă enervez câteodată, în zilele alea, că celelalte furnici mai viu colorate stau la soare fără nici o problemă. Ele nu se înfierbântă aşa tare ca noi. De bătut nu avem cum să le batem că-s mai mari şi ne rup de la mijloc. Ce putem să facem e să ieşim toate să chemăm ploaia. Dacă noi nu ne putem face mai frumoase, nici ele să nu fie!
- Dar de înmulţit vă mai înmulţiţi?
- Deocamdată tot cele mai bătrâne depun ouăle, noi mai avem timp. Nu vrem să ne stricăm corpul de pe acum. Ai văzut cum arată o furnică ce urmează să facă asta?
- Mmm.. nu..
- Tocmai! E urâtă, e mare. Noi trebuie să fim frumoase! Şi acum mă scuzi, probabil ne vedem şi mâine dimineaţă, trebuie să plec la masă.
- Ce-ai zice dacă mâine stai într-o altă ceaşcă, să pot bea liniştită?
- Dacă nu-s eu vine alta, aşa ca ma preferi pe mine. Şi-n plus, cum altfel fără mine să mai scrii povestiri pe blog? Ai nevoie să vin.
- Na, bine, ideea n-ar fi rea. Atunci o să îţi fac separat licoarea pentru baie.

Şi-a plecat iar eu am rămas cutremurată dându-mi seama că nici furnicile nu mai sunt ce erau…

Eram singură ascunsă-n capătul autobuzului şi mă înfruptam cu plăcere din povestirile pe care le citeam într-o revistă. Un omuleţ spunea despre munca lui că e o joacă, o activitate de care se bucură în fiecare zi. Răsfoind mai departe am găsit căsuţe cu acoperiş verde. Mult îmi doresc să pot sta pe acoperişul casei mele, să-mi beau cafeaua şi să rămân în mijlocul unei multitudini de culori şi parfumuri care să mă îmbie spre o nouă minunată zi.

La un moment dat mirosul din maşină a început a-mi lovi plămânii cu putere încât stomacul începu a se zvârcoli şi nu mai reuşeam să mă bucur de profunzimea istorioarelor.

Privind în jur a început să mă apese faptul că eram singură. Bancheta din spate mai susţinea doar rucsacul meu iar scaunele din faţa mea erau goale. Mă aşezasem acolo cu gândul că o să citesc sau o să dorm pe drumul spre casă dar starea pe care o căpătasem nu-mi mai permitea nici una din ele.

Atunci porni ritmul, unul dintre acelea care te transpune imediat în altă parte, chiar şi pentru câteva secunde, destul încât să zâmbeşti involuntar.

De obicei, pe noi, femeile, orice miros, gest, intonaţie, în cazul meu ritm, ne trezeste o amintire, sau, cel mai des un sentiment, în funcţie de legătura cu trecutul. De exemplu, dacă într-un loc miroase a prăjitură cu nucă, dintr-aia de care făcea bunica atunci când eram micuţe şi care ne plăceau aşa de mult, locul ăla ne va crea o stare de bine, iar pofta pentru acele dulciuri o să rămână o perioadă, că aşa suntem noi, pofticioase

Dar să revin la ritmul meu. Era o melodie pe care nu o am, care-mi place de mult timp şi mi-e atât de dragă încât m-a trimis imediat în pădurea din textul anterior, în locul unde de fiecare dată când merg toate-s vesele sau devin vesele într-o fracţiune de secundă. Atunci l-am văzut, stătea mai în faţă cu trei scaune şi dădea din cap în acelaşi ritm. Era şi el în pădurea mea fermecată.

Şi mi-am dat seama că nu eram singură, că dacă ştiu unde să privesc o să găsesc mereu pe cineva care să simtă la fel. Privind în altă parte decât în revistele şi povestirile altora am reuşit să-mi creez propriile povestiri şi iţi spun sincer că e cel mai minunat sentiment din lume.

Pădurea mea fermecată e totdeauna verde, plină de plante frumos ordonate, în armonie una cu cealaltă, florile-şi dăruiesc cu plăcere nectarul dulce albinelor harnice.

Din când în când ma întind pe spate-n iarba pufoasă şi răcoroasă privind cerul liber cu ale lui păsări şi ai săi nori presăraţi cu grijă pentru a forma un întreg ansamblu de minunăţii delicioase ochilor.

Seara se trezesc spiriduşii care-au stat cu burţile la soare toaaată ziulica şi încep să ţopăie prin copaci de pe o creangă pe alta, deseori căzând în tufişuri, spre mai marele meu amuzament, cateodată  şi a celor pe care-i primesc în vizită.

Sunt unele momente când seara mă prinde pe neştiute tristă. Jucăuşi de fel, nu rezistă tentaţiei de a încerca să mă înveselească şi atunci creează steluţe multicolore efemere care se nasc micuţe, cresc, şi apoi dispar.

Până acum am cunoscut doar 4 spiriduşi, dar ei spun ca sunt mulţi, peste tot, doar ca foarte puţini copii îi mai văd acum. Nu ştiu nici ei de ce şi i-am observat puţin trişti din cauza asta.

Dar ei se înveselesc imediat, mai ales Miţi. El e cel mai jucăuş dintre toţi, chiar dacă în ultima vreme s-a cam lenevit şi a prins niţică burtică. El nu lasă supărarea să prinda rădăcini. De obicei o prinde pe Lina de mâini şi o învârte, apoi sare peste Vasi şi-l necăjeste cu o crenguţă, iar ajungând la mezin îl gâdilă şi-l învârte pe sus.

Sunt veseli aproape tot timpul. Doar două motive ar putea să-i întristeze. Pe unul ţi l-am spus deja. Dar să nu uit, i-am întrebat de unde au praful magic multicolor şi ştii ce mi-au spus?

E mult mai simpatic să-i auzi povestind aventurile de la cules de praful. Ca de obicei cel  mai mic face munca cea mai multă. Şi de aici porneşte toată distracţia.

Tu ai încercat vreodată să prinzi un curcubeu? E la fel ca orizontul, fuge când te apropii. Mai bine-l priveşti de oriunde ai fi şi te-ai bucura de el cât este, până îl termina spiriduşii…

Şşş..! Să nu mai spui nimănui. Doar ei se pot legăna dintr-un capăt până-n celălalt al lui, chiar pe fiecare culoare câte-odată, când au timp. Apoi îl strâng pe nuanţe şi-l pun în săculeţele lor magice iar apoi te bucură pe tine când eşti trist, uneori chiar fără să-i vezi, ei sunt acolo şi încearcă să-ţi arate mereu un motiv să te bucuri.

Ştiai? I-ai văzut şi tu?

Trebuie să-mi dezvolt un mod : ignore.