Gina AgapePe drumul vietii cu privire nevinovata si uneori incruntata…

time for some rock……. without    ‘n roll

“femeile o iau razna inainte de  nunta… cu vreo luna asa….”

Asa ca imi rezerv dreptul asta si fac toate tampeniile care-mi trec prin cap ….

so…i’ll go crazy some weeks …

ca sa nu ….

ma apuce vreo nebunie in momentele nepotrivite…..

Sapphire Blue-Llewellyn

Asculta mai multe audio diverse

Vuu… (trece o secunda)… vuu.. (trece alta )…. vuu… (si-nca jumatate)…

Calm si greu, ca un ceasornic imbatranit de timp si ploi ce-si plimba alene pendulul de plumb in stanga si-n dreapta. E acelasi ritm parca de-un veac stiut, zvacnirile, uneori  aritmice ale inimii in linistea dimineatii si,    si clipele in care totul se opreste, in care totul e nimic.

Fal, fal… se  deranjeaza nitel plasa neteda asternuta peste noapte…

Incep sa se intrezareasca pietrele asezate bine de viata…

Undeva un clopot bate, poate prins in mrejele neincrederii frumos colorate…

O  amintire a cuiva ghideaza in intuneric…

Si exista soare care poate desparti norii….

Dar si nori care pot inghiti oameni…

Iar cineva asteapta…

Ştiţi vorba din titlu, probabil că aţi folosit-o şi voi când eraţi prea nervoşi sau solicitaţi până peste puterile voastre. Ei bine, eu o voi folosi acum nu ca metaforă ci la propriu. Sunt răcită puţin iar câteodată am senzaţia, fizică, că toată răceala şi toţi microbii vor să iasă din corpul meu pe ochi.

Iar acum, comparând momentele când remarca o foloseam ca figură de stil şi momentul de faţă îmi dau seama că nu ar trebui să folosesc astfel de cuvinte, la fel ca “durerea din fund”. Unele comparaţii nu-s spre folosul zilnic, nu fac bine.

Câh, propoziţia asta nu-mi place. Adica noi, femeile, ne facem frumoase de câte ori ne facem un tratament pentru faţă, ne machiem, sau ne aranjăm părul etc.

Nu ne facem, noi suntem, doar că ne evidenţiem mai bine calitaţile folosind produse cosmetice.

Sau, după caz, sunt persoane care devin urâte atunci când se vopsesc prea mult încât sunt bune pentru reclamă la circ.

Dragii mei copii,

Vă scriu cu dragoste şi îngrijorare de sub cladirile pe care le-aţi construit deasupra mea, în ultimii ani din ce în ce mai multe. Înainte reuşeam să scriu cu râuri pe creste libere ale munţilor mei, însă acum le-aţi îngrădit şi le-aţi format cursul pe care îl doriţi voi. Ce a mai rămas e doar să scrijelesc în stâncile care mi-au supravieţuit deocamdată neatinse şi măreţe.

Vreau să trag un semnal de alarmă, şi vă rog mult să nu mă ignoraţi. Aşa cum voi aveţi nevoie de oxigen, apă şi mâncare pentru a trăi, aşa am nevoie şi eu de unele lucruri. Dioxidul de carbon mă intoxică, mă sufocă, mă încălzeste mult prea mult şi simt că mi se apropie sfârşitul. Parcă sunt băgat într-o pungă uriaşă care se micşorează din ce în ce mai tare şi-mi fură seva vieţii.

V-aţi întrebat vreodată dacă sunt etern? Eu vă sunt casă. Ca orice locuinţă am nevoie de întreţinere, nu deţin resurse nesfârşite. Chimicalele pe care le folosiţi pentru creşterea plantelor mă rănesc. Hrana necesară lor o pot regenera dar am nevoie de timp. Oh… cât de grăbiţi şi de hapsâni aţi devenit. Am înţeles că aveţi nevoie de fabrici, v-am lăsat să le construiţi fără să intervin cu vreun cutremur; dar gândiţi-vă şi la arderile pe care acestea le provoacă şi încercaţi să le compensaţi având grijă de plantele verzi pe care le întreţin cu drag.

Ştiţi că mă răniţi cu veşnicile gunoaie pe care le lăsaţi cu nepasare să-mi intre-n piele? Măcar de m-ar ajuta sa regenerez substanţele nutritive de care aveţi aşa mare nevoie dar majoritatea mă dor şi mă îmbolnăvesc.

Eu vă iubesc aşa cum v-am iubit mereu, însă dacă voi nu aveţi grijă de mine şi nu echilibraţi balanţa dintre dioxidul de carbon şi oxigen la un moment dat s-ar putea să nu mai rezist şi să trebuiască să distrug o bună parte din ceea ce aţi creat voi topindu-mi calotele polare pentru ca-ntr-un final să putem convieţui.Vă rog să vă gândiţi bine înainte de a continua să ma distrugeţi, şi opriţi-vă.

Cu sinceritate şi afecţiune,
al vostru cadru de susţinere,

Pământul.