Stiti.. exista mai multe etape inainte de a accepta ceva ce nu va place. Cand auzi prima data vestea e posibil sa te socheze, apoi sa te zbati ca sa nu se intample, poate mai poti schimba ceva, apoi, observi ca vorbesti degeaba, ca si cum ai urla intr-o padure singur. Te aud doar cainii, rasuna, dar degeaba, pentru ca toate merg inainte, iar daca e deja stabilit cursul apei e mai bine sa nu incerci sa-l schimbi. Dar asta nu te opreste din a baga picioarele sau a te stropi sau a te juca. E doar pentru placerea ta, dar apa isi continua drumul.
Asa ca ma gandesc acum daca are sens sa te impotrivesti, daca are sens pentru tine sau pentru altii. Poate la un moment dat inveti sa inoti, sau sa plutesti cu barca deasupra.(nu e vb de nunta Diana, da? )
Conteaza foarte mult sa nu te lasi inghitit, pentru ca a nu face nimic e simplu, a incerca sa intelegi si sa accepti e ok, e pasnic, a te impotrivi si a lupta e dificil, dar pentru linistea ta sufleteasca s-ar putea sa fie mai bine. Mai bine stii ca ai incercat decat sa regreti peste timp ca nu.
Asa ca joaca-te, m-am saturat sa ma impotrivesc, dar sper sa inveti sa plutesti si sa nu te ineci. Pana la urma si eu-s pe aici sa te trag de maneca
M-a prins ora 11 dimineata meditand la diverse. Un subiect mai important m-a determinat sa scriu aici, si anume suferinta si felul cum facem fata la ea.
Am discutat cu o matusa de-a mea cu ceva timp in urma despre unii oameni care fac continuu tampenii pana se trezesc ca nu le mai pot lua inapoi, ca scuzele nu pot indrepta pentru ca e vorba de ceva mai mult de-atat. In cazul ala eu ma gandeam ca persoana respectiva s-a revoltat asa de mult impotriva educatiei primite incat prostiile facute era un fel de strigat de ajutor si ca avea nevoie de un moment in care sa priveasca cu ochi reci tot si intr-un final sa multumeasca parintilor pentru bunele invatate de la ei, si pentru relele pe care sa invete sa le evite sau sa le trateze altfel, eventual sa nu isi educe copiii in acelasi mod. Dar sa exista cele 2 secunde in care sa fie constient ca ei au facut ce au stiut cum au stiut mai bine, ca si ei sunt oameni cu bune si cu rele, si sa mearga mai departe ca o persoana independenta cu un caracter diferit, pe care, eventual, si-l poate modela singur mai departe. Cred ca cel mai potrivit cuvant aici este “intarcare”, chiar de suna aiurea, in psihologie e un cuvant des folosit cand vine vorba de a se desprinde de meleagurile in care a crescut si a merge pe drumul propriu.
E ca mersul pe bicicleta. La inceput te tine cineva din spate (cel putin asa am invatat eu), merge cu tine cate putin, te lasa singur, cazi. Atunci te ajuta sa te ridici, iti panseaza ranile, poate ca le si da cu un unguent sa se vindece mai repede, si apoi te urci iar pana reusesti sa mergi singur. In ritmul asta va veni o zi cand te vei urca singur, vei merge, poate te vei accidenta, dar atunci vei sti singur sa te vindeci, si iti vei face curaj singur sa incerci iar.
Dar sunt unii care dupa ce se lovesc nu mai au curaj sa incerce iar. In cel mai rau caz, cred eu, sunt cei care pur si simplu nu mai incearca deloc pentru ca au impresia ca nu pot si atat. Limite impuse aiurea care la un moment dat ajung sa te inchida in casa. Eventual, in loc sa-si asume responsabilitatea dau vina pe toti cei din jur. Asta devine un fel de nisip miscator din care nu reusesti sa iesi decat daca te trage cineva, pentru ca daca te misti continuu asa cum ai facut pana acum nu reusesti decat sa te afunzi.
Astia ar fi oamenii care jignesc mereu, care par rai, care au impresia ca traiesc intr-o lume neagra. Sunt doar oameni care nu stiu sa faca fata suferintei…
Cand sunt fericita nu e bucuria mea completa daca nu o pot impartasi cu cineva care sa inteleaga ce simt eu. Cand sunt trista pastrez pentru mine, prefer sa tac si sa ma ascund pentru ca altfel ii voi afecta pe cei din jur si o sa ma simt vinovata. Asa ca in cele din urma scriu, si ma transpun intr-un alt tablou, o alta imagine care sa fie asemanatoare macar 90% cu ceea ce exista.
Oho… (d)racusorul din mine si-a construit carapacea si si-a intarit clestii in timp. La fiecare rana am mai dat cu in strat de lac pe deasupra. Nu stiu inca ce culoare au toate straturile, insa s-au fosilizat in timp.Dar am pastrat o usa veche si am o cheie.
De fiecare data cand ceva negativ se intampla ma cufund inlauntrul meu si am nevoie de cateva zile sa ma refac. Uneori se intampla sa primesc o mana de ajutor ca sa ma pot ridica, alteori ascult o melodie din copilarie care imi reda increderea si ma face sa privesc totul cu nevinovatie si puritate, si incet, cate un pas, mic, ies afara si gust cu pofta din ce este in jurul meu.
Asa ca hai sa dansam, hai sa cantam, hai sa ne bucuram de ce va sa vina…
Fulgii papadiilor ridicandu-se in sus, mergand cand intr-o parte, cand intr-alta intr-un ritm pierdut… parca lin, parca firav, dar dur, fara a avea dreptul la alegere. Vantul directioneaza tot…. Parca muzica si natura s-au aliat ca sa zbuciume pamantul…
Privea in gol la tot ce se intampla, imuna la imprejurimi, se afla pe un strat protector, deasupra a tot ce inseamna uman, a tot ce inseamna pierzanie…
Open up you’re eyes… see what you’ve become don’t sacrefice…. Don’t sacrefice you’re self, you’re soul…
Putea sa rationalizeze, sa priveasca inauntrul ei si sa analizeze ce se intampla, incerca sa se opreasca si sa danseze cu vantul insa ii era dificil sa riste. Carapacea… intretinuta de atati ani, ingrijita si pastrata pentru momente de genul asta era greu de spart acum, acum cand totul se intampla parca prea repede, pasii parca mergeau singuri trasi de vant, vantul care nu putea fi calmat de nimeni…
Norii grei pareau sa se acumuleze deasupra ei. In zare exista totusi o pata de cer senin, o speranta ca totul va fi bine, o palma “revino-ti” menita sa intretina pozitivul.
And after the storm there was nothing. Grow up, he said, i just stopped.
That’s normal, but what that means? nothing..
Plumb. plumb in stomac.
Era Craciun, o sarbatoare care e menita sa fie impartasita cu cei dragi, e menita sa uneasca suflete, e sarbatoare. Ea era singura acasa si privea in noapte, in gol. Si-ar fi dorit sa fie inteleasa, sa inteleaga cineva ce simte, dar era doar plumb, simtea greutatea plimbandu-se de pe inima pana in stomac.
asta sa reprezinte maturitatea?
Sa faci ce trebuie cand trebuie si sa lasi la departare altele, cum ar fi ce-ti place sau ce trezeste simturi pe care le-ai uitat? Sa mergi pe strada fara sa mai vezi un nor cu forma de fluture sau o floare cum rasare si sa percepi viata ca pe-un “trebuie”. E crunt, e trist si e plumb.
Nu! nu! nu!
Stia ca nu , dar nu-si putea ridica ochii spre cer. Nimic, era nimic si continua sa fie nimic. A inchis ochii si a incercat sa-si aminteasca frumosul, dorinta, pasiunea, orice altceva dar nimic.
Isi dorea un concert, o stare de lipsa, o stare de nimic, o seara in care sa existe doar el, ea, si chitara. O furtuna de arome calde, dar si putin racoritoare, ca o ploaie de vara ..
De dimineata cu ochi somnorosi isi bau cafeaua neagra si incepu sa faca planuri pentru ziua respectiva. Avea de mers la posta, de platit facturi, de facut teste, de pregatit comenzi…. Nu se anunta nimic nou, nimic ce avea s-o scoata din starea de amorteala, de obisnuit. Doar o zi … inca o zi…
Pe drum inapoi , dupa toate “trebuie” facute mergea avand castile in urechi, doar ea, chitara… si el in gand… Nickelback – Far away
Ii paru ca face parte din cantec, nu realiza ca in jurul ei natura prindea culoarea puternica, curata, ca si natura avea nevoie de-o schimbare, o schimbare pe care sa o perceapa, pe care sa o inteleaga, sa o vada, sa o simta…. sa o auda….
Se porni o furtuna puternica. Ea privi cerul si ramase nemiscata pentru un moment. Nu stia daca sa alerge acasa, in siguranta, sub acoperis, sau sa primeasca ce avea sa vina. Pe nesimtite ploaia o inundase cu picaturi reci ce-i trezeau fiecare simt, fiecare por si simtea ca se trezeste, ca traieste…
Un pas, o palma intinsa, o privire intrebatoare…. “ce faci? fugi ca ploua si racesti..”
Un raspuns…. un dans, cu mai multi pasi, cu sunet drag, cu simturi aprinse, cu pasiune uitata si regasita, cu dor de copilarie, cu joaca in priviri si zambet subtil. Un dans in ploaie …
Picatura cu picatura alunecau pe frunte, pe gene, pe nas, pe buze… pe gat.. pe spatele gol.. . Buchete de fiori curgeau de la varful degetelor pana inauntrul sufletului si rascoleau tot ce intalneau in cale…
