Gina Agapevine vine priiimavara….

Şi cam ăsta ar fi sfârşitul seriilor cu artificii

De câteva zile mă obsedează câteva versuri cu furnicile. Când fac treburile pe care le am prin casă mă uită, apoi, când iau vreo pauză revin cu o oarecare violenţă, dându-mi una peste neuronul bezmetic că poate vă spun şi vouă despre ce-i vorba.

O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate

ş-apoi sar direct la

Şi-s grăbită şi-s grăbită
Că mi-i casa ne-ngrijită…

- Ce tot vorbeşti tu acolo soro?
- Neuronule, şezi calm că încep să aud voci, spus-am eu catre mine oarecum hotărâtă şi puţin încruntată.
- Nu auzi nici o voce, în schimb vorbeşti despre furnici de parcă le-ai cunoaşte.
- Neuronule! Şşt!
- Tu n-auzi că sunt reală, priveşte cu grijă când sorbi cafeaua că era să mă înghiţi de vreo două ori.
- Ceee… (mă uit evaziv în ceaşcă).. hm.. cred că trebuie o cafea mai tare..
- Nu-ţi trebuie cafea mai tare, cască ochii spre spuma de la cafea, pe care apropo, ai facut-o cam fierbinte azi şi era să mă pârjolesc puţin.
Buimăcită de atâtea informaţii ma holbez în cească cu toată faţa, de-o fi sau nu măcar mă lămuresc dacă o iau pe căi nebănuite ori ba. Şi nu văd altceva decât o furnică d-aia neagră cu picioarele-n sus de parcă era moartă.
- Da, vezi bine, of, oamenii ăştia. Eu îmi petrec la tine-n ceaşcă dimineţile de ceva vreme însă niciodată nu m-ai observat. Nu ştiu cum sunteţi făcuţi de nu observaţi lucrurile mici decât dacă strălucesc şi-s scumpe.
- Dar le observăm… am zis eu printre dinţi cu voce joasă…
- Da.. şi pe mine m-ai observat, de vreo săptămână încoace.
Mda, m-a făcut să-mi înghit cuvintele şi am plecat spre bucătărie. Am adus o linguriţă după ce am scuturat bine capul să mă asigur că nu visez. Am scos-o din ceaşcă şi am pus-o pe un bileţel lângă monitor.
- Ce bună-i baia de dimineaţă din ceaşcă de la tine. Îmi place mai mult când e cu spumă.
- (înghiţind în sec) Adica tu te speli în cana de unde eu beau? Chiar nu ai treaba? Poveştile, poeziile, toate scrierile în care se povesteşte despre voi ne învaţă că nu aveţi timp de stat, mai ales nu în ceşti cu cafea şi sub nici o formă în fiecare dimineaţă.
- Păi ce-ţi spuneam eu mai devreme, nu ne cunoaşteţi. Aşa făceau şi încă mai fac cele bătrâne că atât ştiu. Noi, cele tinere, n-am pus până acum mânuţa pe vreo firmitură de pâine. Ce tot atâta muncă, bărbaţii ăştia ce-au de făcut? Să muncească şi ei. Noi ne petrecem dimineţile relaxându-ne..
- Da, în ceaşca mea!
- După amiaza mergem şi ne aranjăm, ne pudrăm mânuţele, ne dăm cu ceară pe corp, să fim frumoase când vin bărbaţii seara acasă de după o zi de cărat mâncare. Facem şi plajă din când în când, doar să nu fie zi caniculară ca-n imaginea ta.
- Pai imaginea aia e acolo pentru că poezia despre voi ma lovea-n fiecare zi ca o caniculă.
- Nu contează asta. Chiar mă enervez câteodată, în zilele alea, că celelalte furnici mai viu colorate stau la soare fără nici o problemă. Ele nu se înfierbântă aşa tare ca noi. De bătut nu avem cum să le batem că-s mai mari şi ne rup de la mijloc. Ce putem să facem e să ieşim toate să chemăm ploaia. Dacă noi nu ne putem face mai frumoase, nici ele să nu fie!
- Dar de înmulţit vă mai înmulţiţi?
- Deocamdată tot cele mai bătrâne depun ouăle, noi mai avem timp. Nu vrem să ne stricăm corpul de pe acum. Ai văzut cum arată o furnică ce urmează să facă asta?
- Mmm.. nu..
- Tocmai! E urâtă, e mare. Noi trebuie să fim frumoase! Şi acum mă scuzi, probabil ne vedem şi mâine dimineaţă, trebuie să plec la masă.
- Ce-ai zice dacă mâine stai într-o altă ceaşcă, să pot bea liniştită?
- Dacă nu-s eu vine alta, aşa ca ma preferi pe mine. Şi-n plus, cum altfel fără mine să mai scrii povestiri pe blog? Ai nevoie să vin.
- Na, bine, ideea n-ar fi rea. Atunci o să îţi fac separat licoarea pentru baie.

Şi-a plecat iar eu am rămas cutremurată dându-mi seama că nici furnicile nu mai sunt ce erau…

Rămăsesem datoare. În principiu a trecut, sperăm să nu revină. Personal sper că cei carora li s-au stricat acoperişurile sau casele sa le fi reparat ceva mai trainic.

Aşadar să purced:

Aceasta a fost o casă, era din lemn şi a fost distrusă complet.

Acoperşuri au fost luate pe sus

La Dacia nici acoperişul nu a vrut să mai  rămână….

Şi vă prezint, pentru confortul familiilor voastre ultima imagine din care ar trebui să vă daţi seama că au fost destule chestii zburătoare timp de 10 minute.

Ce începe aşa

şi se termină aşa

click pe ele pentru a le mari

Într-un orăşel în care toate noutăţile circulă pe cale orală foarte repede a unui ziar local sau a unei televiziuni locale?

Aş înţelege dacă televiziunea ar difuza dincolo de hotare ca cei plecaţi să-şi poată revedea parţi din meleagurile natale, să rămână la curent cu ce se mai întâmplă acolo, dar aşa?

Eram în marele oraş Rădăuţi iar un prieten îmi explica pe unde se află o biserică, care, de fapt, e la o distanţă de maxim 500 metri de blocul unde locuiesc eu:

Eu: Pai e aia de lângă mine, de lângă calea ferată.
Gabi: E aproape dar e în alt cartier.
Eu: Adica iar o luăm de la capăt. Câte cartiere pot fi pe o distanţă de 500 metri având în vedere că suntem într-un oraş pe care-l străbaţi pe jos în jumatate de oră, hai că totuşi, poate o oră (cu indulgenţă)
….se mai gândeşte puţin…
Gabi: Păi dacă ar fi să analizez mai bine sunt trei.
Eu: În 500 metri sunt 3 cartiere? (râzând continuu)
Gabi: Da.

Bine bine, eu înţeleg mândria locală, înţeleg că există motive de laudă având în vedere tradiţiile, istoria, zona, dar hai mă, 3 cartiere în 500 metri nu e puţin cam tras de păr?

Eram singură ascunsă-n capătul autobuzului şi mă înfruptam cu plăcere din povestirile pe care le citeam într-o revistă. Un omuleţ spunea despre munca lui că e o joacă, o activitate de care se bucură în fiecare zi. Răsfoind mai departe am găsit căsuţe cu acoperiş verde. Mult îmi doresc să pot sta pe acoperişul casei mele, să-mi beau cafeaua şi să rămân în mijlocul unei multitudini de culori şi parfumuri care să mă îmbie spre o nouă minunată zi.

La un moment dat mirosul din maşină a început a-mi lovi plămânii cu putere încât stomacul începu a se zvârcoli şi nu mai reuşeam să mă bucur de profunzimea istorioarelor.

Privind în jur a început să mă apese faptul că eram singură. Bancheta din spate mai susţinea doar rucsacul meu iar scaunele din faţa mea erau goale. Mă aşezasem acolo cu gândul că o să citesc sau o să dorm pe drumul spre casă dar starea pe care o căpătasem nu-mi mai permitea nici una din ele.

Atunci porni ritmul, unul dintre acelea care te transpune imediat în altă parte, chiar şi pentru câteva secunde, destul încât să zâmbeşti involuntar.

De obicei, pe noi, femeile, orice miros, gest, intonaţie, în cazul meu ritm, ne trezeste o amintire, sau, cel mai des un sentiment, în funcţie de legătura cu trecutul. De exemplu, dacă într-un loc miroase a prăjitură cu nucă, dintr-aia de care făcea bunica atunci când eram micuţe şi care ne plăceau aşa de mult, locul ăla ne va crea o stare de bine, iar pofta pentru acele dulciuri o să rămână o perioadă, că aşa suntem noi, pofticioase

Dar să revin la ritmul meu. Era o melodie pe care nu o am, care-mi place de mult timp şi mi-e atât de dragă încât m-a trimis imediat în pădurea din textul anterior, în locul unde de fiecare dată când merg toate-s vesele sau devin vesele într-o fracţiune de secundă. Atunci l-am văzut, stătea mai în faţă cu trei scaune şi dădea din cap în acelaşi ritm. Era şi el în pădurea mea fermecată.

Şi mi-am dat seama că nu eram singură, că dacă ştiu unde să privesc o să găsesc mereu pe cineva care să simtă la fel. Privind în altă parte decât în revistele şi povestirile altora am reuşit să-mi creez propriile povestiri şi iţi spun sincer că e cel mai minunat sentiment din lume.