Mai țineți minte ce vi se spunea când erați mici? Fie că era vorba de papă tot sau el e mai bătrân și trebuie să-l respecți sau când intri într-o încăpere trebuie să saluți, ele sunt niște replici care se imprimă pe retina fiecăruia dintre noi.
În general sunt învățături ce țin de bunul simț al fiecăruia dintre noi. Iar acestea rămân cu noi pentru totdeauna, ne urmăresc permanent ca un scai și le ducem mai departe învățându-i la rândul nostru pe copiii noștri. E bine, e ceva de care are nevoie o societate sau o familie ca să funcționeze frumos și elegant.
Contează enorm cum sunt trimise aceste așa-numite reguli din generație în generație pentru că ele sunt un fel de gene psihologice. Așa cum priviți la naștere un copil și observați că năsucul seamănă cu al mamei, că ochișorii sunt “ai tatălui” și așa mai departe, prin educație se transmit genele psihologice. Iar educația cea mai bună se face prin propriul exemplu.
Vorbeam aseară cu prietenul despre de ce-uri și de ce sunt ele importante. Aici e vorba de motive. Când întrebi pe cineva de ce face un anumit lucru îți va răspunde cu un motiv pentru care acționează într-un anumit fel. Orice faptă are în spate o motivație mai puternică sau mai puțin puternică și în general avem nevoie să știm dacă o decizie ne privește ce anume stă în spatele ei pentru că altfel se interpretează. Majoritatea oamenilor, când se gândesc aiurea la motive interpretează prin prisma învățăturilor anterioare și deseori ajung la răspunsuri false.
Zicala fiecare cu ce-l doare are mare legătură aici. Dacă, de exemplu, o persoană mai plinuță n-a fost invitată undeva iar ea are complexe în legătură cu greutatea ei, dacă nu i se spune și motivul pentru care s-a întâmplat asta va crede că are legătură cu ea, cu faptul ca e grasă și urâtă. (Asta se mai numește și gândire magică)
Nu e tot timpul ușor ca un om să fie părintele model. La un moment dat se poate întâmpla ca unul din părinți să facă ceva despre care copilului i s-a spus că nu e voie. Atunci, dacă el vede, se va întreba de ce el nu are voie dar mama da. Iar aceste fapte, în general, determină copilul să își pună întrebări la care singur nu poate răspunde. Atunci când se întâmplă copilul trebuie să știe de ce. Educația implică multă comunicare, multe explicații. Iar copilul chiar le cere și e stresantă perioada întrebărilor. Dar răspunsurile la întrebari le vor rămâne pentru totdeauna în minte ca niște legi ale naturii, ale vieții.
Duminică făceam poze la o casă foarte veche din Siret și a trecut pe lângă mine o mamă cu o fetiță care nu cred să fi avut mai mult de 4 anișori. Ea și-a întrebat mama de ce face fata mare poze iar aceasta i-a răspuns că face. De câte ori acea fetiță va vedea pe cineva că face poze se va gândi doar că se întâmplă, că ușa spre explicații îî este închisă în cazul respectiv.
Aceste de ce-uri au rol în înțelegerea între oameni, ale vieții, ale tuturor lucrurilor care pot fi percepute de o ființă umană.
Și mă miram mai demult că nu mai există înțelegere, doar critici. Abia acum am înțeles și de ce.
Știți, e ciudat să scriu despre așa ceva în acest moment când eu, personal, nu am copii. Tot ce pot spune e că am fost copil ca toți dintre voi și că până în momentul de față am studiat multă psihologie, am analizat felul de funcționare a minții ca să-mi tratez fantomele trecutului meu, să-mi dau seama care sunt replicile moștenite și care sunt ale mele, să mă transform treptat până aș reuși să am încredere că pot să educ un alt suflet în cel mai bun mod posibil.
