Gina AgapePe drumul vietii cu privire nevinovata si uneori incruntata…

Azi o să vă scriu nişte povestiri pe care nu mă gândisem deloc să le public arătând cu degetul, aşa că o să încerc să generalizez iar dacă este vreunul dintre voi care se simte subiect aici e o pură coincidenţă. Sincer mă îndoiesc că acei respectivi despre care o să vorbesc citesc prostioarele scrise de mine acilea.

Până acum am cunoscut câţiva oameni, mai mult sau mai puţin artişti, mai mari din punctul lor de vedere şi din al meu până la un anumit moment, când mi s-au lărgit orizonturile. Firavă şi sensibilă, cum mă ştiţi unii dintre voi, mai a dracului sau rea de gură, directă, cum mă ştiţi alţii, sau în toată splendoarea, cum mă ştiţi foarte puţini, apreciez oamenii. Adică mai întâi e omul, e caracterul, şi abia apoi talentul său, creaţiile sale. Întâi de toate e sufletul care e bun sau rău şi de care ajung să-mi dau seama destul de repede. Şi trebuie să spun că majoritatea-s bune, doar că au luat-o pe căi greşite şi se luptă cu viaţa în loc să se bucure de ea, dar asta e altă poveste.

Spuneam despre unii artişti mai sus, iar într-un post anterior cum că “Nimeni n-ar trebui să aibă dreptul sau capacitatea de a ne ridica pe adieri de cântec şi apoi de a ne coborî în străfundurile mizere ale dezamăgirii.” Chestia asta se întâmplă destul de des, cel puţin mie. Sunt câţiva oameni în industria muzicii, şi nu numai, care au reuşit să mă facă să simt cele mai nebănuite sentimente într-un singur cântec, mi-am deschis sufletul în faţa acordurilor mai mult decât în faţa oricărui altcineva şi am iubit nuanţele ritmice, am iubit tot. Doar că asta se întâmpla înainte de a cunoaşte omul.

Când am început să cunosc persoana mai de aproape, să aflu cum lua versurile altora şi nu le menţiona sursa, să schimb două vorbe, să aflu şi alte păreri, să descopăr defecte care din punctul meu de vedere sunt imorale, să vorbesc cu ei direct şi să ajung să nu-mi mai doresc asta vreodată am început să mă întreb de ce. De ce sunt oameni care te fac să îţi deschizi sufletul în faţa talentelor dar apoi te fac să te simţi mizer din cauza unor idioţenii. Ei n-ar trebui să aibă capacitatea asta. Şi m-am mai întrebat de ce sunt oameni care promovează aşa de frumos cultura însă în dedesubturi sunt pedofili (da, am cunoscut şi de ăştia). Mi-e scârbă şi asta mă face să nu mai iubesc nici ceea ce creează, nici ceea ce promovează, cultural sau nu.

Apropierea de ceva ce mai demult iubeam m-a determinat să cunosc şi într-adevăr, majoritatea nu mi-au înselat aşteptările, majoritatea au avut în suflet aceeaşi căldură din voce şi din versuri, acelaşi suflet mare care mi-a captat simţurile, însă în aceeaşi măsură au fost alţii care m-au dezamăgit în moduri groaznic de josnice.

Mă bucur mult totuşi, de acei care, procentual majoritari, sunt ceea ce par a fi şi chiar mai mult de atât, mai buni, sunt oameni la care descopăr cu fiecare ocazie încă ceva bun.