Alcoolul din oameni

primeart_156

 

Statisticile spun ca noi, ca romani, suntem printre primii 10 cei mai mari consumatori de alcool din lume.

Organizatia Mondiala a Sanatatii a facut un studiu in 2014, conform caruia Romania a iesit pe locul 5 din 194 de tari. La noi se consuma 15.1 litri de alcool pur pe cap de locuitor intr-un an.

Nu stiu ce parere aveti voi despre asta dar eu ma intreb cateodata cum s-a ajuns aici. De aceea, va rog sa-mi permiteti sa va spun care a fost efectul acestei dependente asupra vietii mele.

In adolescenta imi amintesc foarte clar o discutie. Poate din cauza ca se intampla in fiecare seara :

Tata, hai ca ti-am facut patul si adormi la televizor

(tata, stand in scaun, cu ochii pe jumatate inchisi) Nu, ca nu mi-e somn

Tata, hai sa te bagi in pat

(miscandu-se putin parca sa se dezmeticeasca) Nu merg, ma uit la meci.

Apoi urma un schimb de replici intre mama si tata pe care nu as vrea sa-l redau aici, finalizandu-se cu tata ori in pat, ori in beci, unde tinea vinul.

Aceeasi poveste era in fiecare seara, cel putin in vacante cand eram eu acasa. La prima vedere nu pare cine stie ce, dar tocatura emotionala si faptul ca nu invata nimeni din greseli pentru mine au fost foarte dificile si atarnau greu.

Si totusi, nu a fost dintotdeauna asa. Imi amintesc cu drag serile cand jucam sah la lumina lumanarii, de zilele cand repetam colinde, de diminetile cand ne trezeam devreme ca sa fotografiem rasaritul.. Imi amintesc cu drag zilele cand imi explica ce crengute se curata din copaci, sau cand mergeam in padure dupa ciuperci..

Insa, fratele meu mai mic nu a mai prins aceste zile bune ale lui. El isi aminteste doar certuri.

Singura solutie pe care am gasit-o cand lucrurile au continuat sa degenereze si il recunosteam din ce in ce mai putin a fost sa-l sun dimineata. Pentru ca atunci, intre orele 6 si 8, era singura bucata din zi cand il prindeam cat de cat lucid, cand vorbea coerent. Nu conta ca pana la amiaza uita ce a vorbit cu mine, macar stiam despre el, stiam ca e bine in felul lui.

Ma gandesc, totusi, ca noi am avut noroc. Am avut un tata bun, atat cat a fost. Vecinii mei, insa, nu au aceeasi soarta.

Acum, in Radauti, noi stam in curte comuna cu un bunic de 80 ani. El are doi baieti vitregi. Unul dintre ei e alcoolic. Nevasta acestuia vine deseori si doarme la bunic, impreuna cu cele doua fete ale lor, pentru ca tatal bea si le bate. Din ce stiu eu pensia mosului se cam duce pe alcoolul lui din fiecare zi. Si pentru ca “unde-s doi puterea creste” si mama acestora bea din cand in cand si mai sustrage din banii mosului.

Intr-o vreme, cand nu ne cunostea prea bine, acest fiu ratacitor si abuzator venea la noi in curte de parca ar fi fost la el acasa, facea scandal, tipa, ameninta. L-am vazut o data ridicand mana la batran. Degeaba i-am explicat cu vorba buna ca nu mai este casa lui si sa nu mai vina beat in curte ca nu a inteles pana intr-o seara cand am chemat politia. Doar asa l-am determinat sa stea departe, macar asa stim ca nu ne face probleme si ca intr-un fel, acesti copii, macar ei, sunt protejati in interiorul curtii noastre.

Astfel de oameni s-ar parea ca nu inteleg altfel.

Uneori ma gandesc ca poate nu au fost iubiti destul, sau poate nu stiu ce inseamna iubirea, sau poate ca pur si simplu nu au niste norme morale dupa care sa se ghideze, niste principii. Sau poate ca sunt doar amestecate.  Nu stiu. Mie mi-a fost greu sa vorbesc despre acest subiect, celor care beau probabil le este si mai greu.

As vrea sa va mai povestesc despre sevraj, pentru ca am avut ocazia sa vad cum se manifesta si am ramas destul de marcata.

Cand am fost in spital cu piciorul, o batranica de 92 de ani a fost internata pentru operatie. Prima zi se putea vorbi cu ea, povestea despre nepoti, copii, casa ei, despre cum s-a lovit la picior. Dupa 2 zile timp in care nu a mai avut parte de acel paharel, pentru ca de atat este nevoie sa devii dependent, un paharel de 40 ml in fiecare seara, a inceput sa faca scandal. Protocolul spitalului este sa le lege de pat pe persoanele care intrau in sevraj, pentru ca erau putine infirmiere la prea multi pacienti.

Aceasta batranica s-a dezlegat de vreo 4 ori in fiecare noapte, tipa din 10 in 10 minute. La un moment dat s-a dat jos si mergea in 4 prin salon, riscand fractura deschisa. Dupa asta si-a desfacut pampersul, a imprastiat tot pe tot patul si cand au venit infirmierele, foarte mandra de ea a spus:

Ei, eu am muncit aici, voi ce-ati facut?

Ce mi-a ramas totusi intiparit in minte era dualismul cu care vorbea. Din 10 in 10 minute repeta intr-una aceleasi cuvinte cu o voce duioasa de bunica:

Haaai bunica si ma ajuta, haaaai fie-ti mila de mine, adu un cutit si taie atele astea (fasele cu care era legata de pat)

Si apoi, cand vedea ca nimeni nu o ajuta :

Curva dracului!

Pe infirmiere le zgaria, le musca, le injura. Toate din cauza unui paharel cu alcool. Un paharel luat constant in fiecare seara. De atat e nevoie.

Dupa ce am plecat din spital am inteles ca au tinut-o pe batrana in perfuzii 2 zile ca sa spele organismul sa tina anestezia.  Dupa operatie si-a scos acul de la perfuzie, a imprastiat sange pe tot patul. Groaznic!

A fost foarte dificil pentru mine sa vad  persoane in astfel de situatii.

Asta m-a determinat sa fiu mai atenta la oamenii din jurul meu, la oamenii dragi mie, pentru ca e un pas foarte mic de la a bea de placere la a bea de nevoie.

Imi cer scuze daca am scris despre un subiect prea greu, dar aceasta este realitatea in care traim multi dintre noi si cred ca ar trebui sa facem ceva pentru a preveni asta.

E nevoie macar sa devenim mai constienti, mai atenti la ce bem, cat bem si la cat beau cei de langa noi, si mai important, cu ce ganduri beau. Pentru ca felul cum gandim despre bautura cred ca porneste abuzul si creeaza dependenta.

 

Fotografie luata de aici

 

 

 

 

 

 

continuare

După cum spuneam oamenii sensibili pot multe, chiar foarte multe, dar și când îi enervezi pot la fel de multe.

Ca să știți.

Dedicat oamenilor sensibili

Fluture11

 

Dragii mei oameni sensibili, vă dedic acest text cu toată inima!

Multă vreme am considerat sensibilitatea mea și capacitatea de a înțelege ce simt oamenii ca un fel de povară.

Multă vreme am visat la înțelegere. Am crezut că, mică fiind, părinții vor înțelege ce simt fără să le spun. Că vor vedea în ochii mei fericirea sau supărarea fără a fi nevoie să le explic ce mă doare, de ce mă doare, cine m-a supărat sau cât de mult sufăr. Am crezut asta mult timp.

Îmi amintesc din copilărie un anume moment când eram foarte supărată și plângeam. A stat mama lângă mine o perioadă și a continuat să mă întrebe ce am pățit. Efectiv nu vroiam să vorbesc. Stăteam cu genunchii la piept și refuzam să vorbesc. În acest stadiu de interiorizare ajunsesem. Îmi era frică să le spun ce simt pentru că eram convinsă că vor râde de sentimentele mele sau vor spune că nu am de ce să simt așa și că nu TREBUIE să simt așa. Și atunci refuzam să le spun ce, cum, unde, când sau de ce pentru că nu mă simțeam înțeleasă și acceptată pentru ceea ce eram.

Mama, te iubesc foarte mult, acum vorbim vrute și nevrute, și te rog să nu te superi când citești aceste rânduri. E menit să ajute alți oameni ca mine.

După cum spuneam, am crescut interiorizată până la vârsta de 17 ani, când, fiind nevoită să le spun medicilor ce mă doare, am început să învăț să vorbesc despre ce se întâmplă cu mine. Cu pași mici se poate învăța și schimba ceva.

Acum am ajuns în stadiul în care vă scriu aceste lucruri fiind sigură că vor ajuta pe cineva și fiind conștientă că mă expun criticii a tot felul de persoane. Acum prezint discursuri în fața oamenilor necunoscuți. Acum pot vorbi despre sentimentele mele fără a-mi da lacrimile.

Sensibilitatea, dragii mei, reprezintă forța care poate muta munții. Și nu vorbesc despre a-i muta puțin câte puțin, de una singură. Aici mă refer la puterea de a influența oamenii din jurul nostru să ne ajute să mutam acel munte.

Tot ce este nevoie pentru asta este să o educați. Needucată poate duce pe cărări nebănuite.

M-am simțit dintotdeauna diferită, de parcă înțelegeam altfel lucrurile și oamenii din jurul meu. Și întotdeauna m-am întrebat de ce. Întotdeauna am avut nevoie să înțeleg dedesubturile lucrurilor, am avut nevoie și am nevoie să știu ce determină oamenii să meargă înainte, ce face ceasurile să ticăie.

Educația sensibilității, dragilor, se face înțelegând oamenii din jurul nostru, învățând și punând în practică inteligența emoțională. Pentru asta vă sugerez colecția cărți cheie a editurii Curtea Veche. Înainte de a înțelege lumea din jurul nostru e nevoie să ne înțelegem pe noi, să conștientizăm ce facem și de ce acționăm cum acționăm în anumite momente, de ce simțim ceea ce simțim și de unde, ce determină anumite comportamente dobândite din educație, de la părinți, tertipuri. Toate, dar absolut toate sentimentele au o rădăcină. Câteodată pornesc dintr-un loc bun, dar câteodată pornesc din frustrări și sentimente refulate. Acestea din urmă, neapărat,  e nevoie să le scoatem la lumină și să le înțelegem pentru că altfel ne vor guverna viața.

În concluzie, dragii mei oameni sensibili, vreau să știți că acest dar pentru că este un cadou grozav cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, este ca fântâna cu apa în deșert. Lumea asta neghioabă și superficială are nevoie de oameni sensibili care să-i facă să simtă iubirea și să aprecieze frumosul.

Încă ceva: oamenii sensibili nu sunt neapărat fragili. Oamenii sensibili sunt în formare. Oamenii sensibili, corect îndrumați, pot deveni cei mai puternici oameni, ca și caracter, pentru că tăria lor vine din străfundul sufletului și a dorințelor și a frustrărilor. Tăria lor vin din acel miez al sufletului pe care cei mai mulți îl țin ascuns de frică să nu fie răniți. Ei bine, oamenii sensibili care ajung în punctul de a-și arăta acea parte interioară a sufletului lor  tuturor fără să le pese de consecințe, o fac pentru că oricâte răni ar mai căpăta le pot face față.

Când oamenii sensibili cred cu tărie în ceva, feriți-vă oameni buni, pentru că ei vor reuși! Tot ce au nevoie este încurajare pentru a merge înainte.

imagine luată de aici

Suntem experți la găsit scuze

cLgK4Jl

 

Ce scuză mai bună ca o boală am putea avea pentru a nu face ceva sau pentru a face ceva care din punctul de vedere al normalității ”nu se cuvine” ?

Înainte de dializă, noi, ca pacienți, avem răgaz aproximativ 30 minute să ne schimbăm, să bem o cafea, să socializăm.

Da, să știți că bem cafea, și mâncăm aproape orice. De preferat ar fi să fie gătite în casă, așa cum e mai sănătos, adică e recomandat să evităm semipreparatele, conservele și oricare alte preparate care conțin conservanți. E un regim de viață sănătos. Dacă toți ar mânca așa cred că nu ar mai exista atât de mulți bolnavi.

Revenind la ideea de la care am pornit. Dimineața avem timp să schimbăm câteva cuvinte. Astăzi, unul dintre colegi s-a referit la ședința de dializă cu apelativul ”la lucru”. Atunci am întrebat colegii :”Cum adică la lucru?”

Adevărul e că așteptam ocazia când cineva să deschidă subiectul pentru a le spune și ce cred eu despre dializă în speranța că poate mai micșorăm din suferința autoindusă. Vorba cântecului :”when you worry you make it double” (când te îngijorezi suferința se dublează). Și le-am spus că la dializă dintre toți doar noi nu lucrăm. Noi ne întindem pe pat și suntem serviți cu ce dorim și ce se poate. Dacă ne este frig o doamna sau domnișoară drăguță ne acoperă cu o pătură, în timpul dializei primim un felul doi foarte bun, cel puțin aici în Rădăuți iar pentru asta mulțumesc localului Țărăncuța, dacă vrem cafea cineva ne aduce, dacă nu ne simțim bine după ședința de dializă cineva ne duce cu căruțul la mașină. În toate cazurile noi suntem cei serviți și ajutați. Nu e nevoie ca dializa să atârne mai greu decât e cazul pe umerii noștri.

Să zicem că obosim mai ușor și nu putem ridica greutăți. Sunt oameni sănătoși care obosesc ușor și nu pot ridica greutăți. Noi avem scuză: dializa.

Frumusețea constă în faptul că dacă nu putem face ceva sau nu vrem să facem ceva nu e nevoie să dăm explicații nimănui. Nu fac x lucru pentru că sunt eu mai cu moț și uite că nu vreau să fac acel lucru.

Ironia e că aș avea așa de multe scuze în momentul de față să stau doar în pat și să fiu servită dar asta nu m-ar ajuta la nimic. Piciorul meu nu se vindecă stând.

Riscul atunci când avem scuze bune, mai ales când arată ca un ”mare fioros”, este să abuzăm de el și să lăsăm frica să-și construiască un cuib pufos în sufletul nostru. Atunci, piatră cu piatră, scuză cu scuză, construim în jur o cameră în care ne închidem și din care ne va fi foarte greu să ieșim. Știu asta pentru că într-o vreme aveam așa o cămăruță. Aveam senzația că era foarte călduț și bine acolo, însă frica și nesiguranța erau cele care guvernau, iar oamenii din jurul meu sufereau foarte mult.

Dializa nu este ”la lucru”, nu e serviciu, nu e greutate, e doar un tratament. Chiar mai mult, aș spune că dializa e o ieșire la cafea cu oameni cu care am ceva în comun. Apoi stam relaxați în pat timp de 4-5 ore în timp ce alții lucrează ca să ne fie nouă bine.

E spa plătit de stat.

imagine luată de aici

 

Beneficiile atunci când ai un picior în ghips

ro_1_0555

 

Sunt om. Să nu credeți că-s altceva. Ca și voi sunt om.

S-a întâmplat să-mi rup un picior iar acum sunt cu el în ghips și urmează curând o perioadă lungă de recuperare.

Inițial am fost în stare de șoc și de negare vreo 2 zile. M-am întrebat de ce acum când aveam atât de multe planuri. M-am enervat că nu-mi plăceau condițiile de spital. Am privit urât infirmierele care nu-și făceau decât treaba cu puținul pe care îl aveau în dotare. Dar am ajuns într-o seară când nu am mai putut păstra pentru mine toți nervii ăștia și mi-am descărcat sufletul unei prietene. Apoi, a doua zi, am fost alt om.

Încetișor reușeam să sustrag de pe buzele unora din spital câte un zâmbet. Am plecat de acolo cu multe informații cu privire la cum să mă descurc cu cârje, cum să urc scări, cum să fac baie etc.

Acum sunt acasă. Am deja câteva săptămâni. După iar 2-3 zile de acomodare am început să caut soluții ca să-mi fie mai bine. Drept urmare am descoperit următoarele:

  1. Pot să mă îndoi din mai multe locuri decât am crezut până acum
  2. E bine să iei lucrurile încet. Până ajungi la țintă e posibil să-ți schimbi punctul de vedere.
  3. Dacă e rupt un picior nu e afectat și creierul.
  4. În astfel de situații afli poveștile tuturor din jurul tău care și-au rupt vreodată ceva – pentru că oamenii vor să se conecteze cumva la situația ta și să-ți arate că îți înțeleg suferința.(nu-s răi intenționat doar că devin obositori câteodată)
  5. Dacă ne educăm creierele să găsească soluții de obicei, în aceste momente el va da dovadă de o creativitate mult mai bogată decât știm noi.
  6. Oamenii sunt buni și de obicei ajută.
  7. Nu e nimic rău în a recunoaște când nu poți face singur un lucru. E greu la început dar se poate învăța.
  8. Se poate învăța și ”te rog ajută-mă”, nu se moare din asta.
  9. Când merg la un local și stau pe două scaune nu comentează nimeni nimic
  10. Am stație meteo încorporată. La fiecare schimbare de temperatură piciorul mă anunță că e nevoie să schimb hainele.
  11. Știți cât de mult se încordează mușchii de la burtă la mers și la mișcari pe pat? Eu aveam 2 colăcei pe burtă, nu-i mai am 🙂

Concluzia ar fi că situațiile complicate aduc cu ele soluții la care nu ne-am fi gândit altfel, și ăsta e un lucru bun.

 

imagine luată de aici ..

Recunoștință

Să-l punem și aici să rămână pentru posteritate:

WP_20160705_13_30_10_Pro

E lucru mare să fii iubit și apreciat pentru ceea ce ești și pe deasupra să îți spună unii oameni că învață de la tine doar din faptul că ești.
Vă mulțumesc dragilor și vă iubesc pe toți!
Așa simt eu să scriu azi! Mă simt recunoscătoare pentru toți!

 

P.S. Scris pe facebook, republicat pe blog, check

Toastmasters Suceava

12513894_986324368111195_3055851075361682028_o

De ceva vreme fac parte dintr-un club numit Toastmasters Suceava. Toastmasters este o organizatie internationala unde ne exersam abilitatile de vorbit in public si de conducere. Mediul este unul prietenos, de incurajare reciproca unde fiecare se poate dezvolta in propriul ritm, fara presiuni de nicaieri.

In cadrul acestui club am sustinut cateva discursuri. Voi publica parte din ele aici, in varianta scrisa pe hartie, pentru ca niciodata nu ies discursurile prezentate la fel cu cele de pe foaie 🙂

Daca sunteti curiosi :

aici e site-ul oficial al Toastmasters Romania.

aici e blogul deschis de curand al Toastmasters Suceava . Aici scriu despre ce se intampla in cadrul clubului, aproximativ de 2 ori pe saptamana.

aici e pagina de facebook unde puteti apasa “like” pentru a fi la curent cu noutatile,  daca va este mai usor

Aceste cluburi sunt in numar de peste 22 in toata Romania.

P.S. nu stiu de ce dar cand va scriu aceste randuri nu imi merge tastatura RO si nu pot pune diacritice.